"Pentru a intelege de am ales acest nume, ganditi-va
la transformarea de la neinsufletit la insufletit. Ganditi-va
la procesul ce priveste viata din moarte si moartea din
viata. Muzica noastra urmareste o cale similara."
Brendan Perry
Inapoi in 1984, cand Lisa Gerrrard a scos pe piata
primul album al trupei, Dead Can Dance, Brendan s-a
gandit sa folosesca pentru coperta discului o masca
de lemn ritualica a unui trib din Noua Guinee. A considerat
ca cea mai buna reprezentare a conceptului samanic de
creare a vietii dintr-un obiect lipsit viata, prin intermediul
artei. Asa cum considerat Lisa si Brendan rolul lor
in muzica.
"Masca aceea de lemn, oferea o interpretare a
termenului de Dead Can Dance" explica Brendan.
"Desi era doar o parte a unui copac viu, devenise
o bucata de lemn neinsufletit. Apoi, doar prin maiestria
creatorului ei putea reveni la viata. Plasand masca
pe fata sa, mesterul putea lua ceea ce fusese odata
"mort" si sa readuca viata in el. E interesant
faptul ca aceasta credinta e prezenta si in alte culturi.
"Din pacate, o multime de oameni au uitat simbolismul
pe care noi incercam sa-l transmitem, si au crezut pur
si simplu ca Dead Can Dance e o trupa death-rock. Dimpotriva,
muzica noastra se refera la faptul de a da viata si
nu la a o lua." Muzica pe care Dead Can Dance o
realizeaza e intradevar plina de viata si de inspiratie.
De la coruri pana la bocete sumbre, muzica lor traverseaza
secolele. Brendan si Lisa s-au instruit din multe stiluri
clasice - medieval, gregorian, muzica de camera, baroc.
Au imprumutat masiv si din traditiile muzicale celtice,
turcesti si teutonice. In ultimii 10 ani, acest duo
a transcendat timpul cu discuri clasice ca Spleen and
Ideal (1985), Within the Realm of a Dying Sun (1987),
The Serpent's Egg (1988) si Aion (1990), toate aparute
sub egida casei de discuri 4AD. Au utilizat instrumente
traditionale ca dulcimerul, mandolina, viorile si fluierele
pentru a conferi un aer autentic.
"In perioada in care ne apucasem de lucru la Within
the Realm of a Dying Sun, pe la sfarsitul lui 1986",
isi aminteste Lisa, "am ajuns la concluzia ca formatul
clasic al trupei, cu chitari, bass si tobe nu poate
fi adecvat exprimarii viziunii noastre muzicale. Am
inceput sa studiem teoriile clasice ale structurilor
baroce si am pierdut interersul fata de stilul strict
al muzicii contemporane. Asta necesita o noua gama de
instrumente, sustinute de sintetizatoare care veneau
cu sunete aditionale. La vremea cand pregateam urmatorul
album, Serpent's Egg, eram deja niste profesionisti
in ce priveste tehnica muzicii trubadurilor."
Lisa insasi, datorita vocii ei heraldice, pare sa fi
coborat direct din misteriosul Ev Mediu. Investmantata
deseori in cape si pelerine ce flutura in vant, ea pare
ca pluteste pe scena atunci cand interpreteaza live.
Pielea ei alba, ca de ceara si frumusetea vocii ei,
ii confera o eleganta angelica si rafaelica. Pare aproape
inabordabila. Brendan, pe de alta parte, e mai rustic
si mai cu picioarele pe pamant. Privindu-l, te-ai putea
gandi la un simplu pastor de pe la vreo ferma din Irlanda.
Ceea ce, defapt, nici nu e prea departe de adevar. Actualmente
traieste intr-o fosta biserica de piatra in Cavan County,
Irlanda. Acolo tine si o turma de oi si niste rasaduri.
Tot acolo si-a conceput materialul pentru noul LP, Into
the Labyrinth. Fara indoiala, imprejurimile rustice
I-au oferit cadrul perfect pentru calatoria perpetua
a celor de la Dead Can Dance prin spatiu si timp. Lisa
a facut nenumarate vizite la biserica din Cavan pentru
a-l ajuta sa inregistreze albumul si pentru a-si aduce
contributia personala in cadrul colectiei de piese.
Actualmente, ea traieste in Moondara, Australia (nu
departe de locul unde a crescut), impreuna cu sotul
ei si cu fetita lor. Aceasta stire a reprezentat o bomba
pentru fanii DCD care credeau in povestea de dragoste
dintre Brendan si Lisa, o parte a aurei mistice a trupei.
Din pacate, legatura lor romantica s-a destramat la
putin timp dupa aparitia albumului Aion, in 1990. Se
pare ca dragostea romantica si dragostea pentru arta
nu se impaca intotdeauna.
"Atinsesem un punct in care eram impreuna prea
mult" spune Lisa. "Lucram, traiam, mancam,
dormeam impreuna. Nu ne mai puteam separa viata personala
de cea creativa. Asa ca fiecare divergenta pe plan creativ
devenea o problema in plan personal. Datorita faptului
ca relatia noastra de acum e bazata doar pe pura prietenie
si colaborare creativa, cred ca rezultatul artistic
e mult mai puternic. Odata cu Into the Labyrinth am
putut sa ne concentram mai mult. Nu ne-am mai acuzat
unul pe celalalt. Acum, muzica este cea care ne tine
impreuna, prin urmare muzica este cea care culege roadele."
Noul album isi extinde paleta coloristica din care
se inspirau Brendan si Lisa pentru a crea o tesatura
elaborata de stiluri acustice. Muzica este intr-o continua
crestere, intr-o continua evolutie, in timp ce isi mentine
acel sound inconfundabil al DCD. In acelasi timp le
creste si audienta. Ultimul turneu (1993) din Statele
Unite a reprezentat un succes de casa absolut, iar albumul
a urcat in topurile Bilboard - prima aparitie a unei
trupe produsa de cei de la 4AD. "Am fost extrem
de multumiti de succesul albumului" spune Brendan.
"Cred realmente ca datorita faptului ca muzica
noastra brazdeaza atat de multe genuri muzicale, am
reusit sa atragem ascultatori de toate genurile, tineri
si batrani. Cred ca vanzatorii si media au obiceiul
prost de a cataloga trupele si s-au chinuit sa ne incadreze
undeva intre new age, gothic, clasic si nu mai stiu
cate. Insa nu ne incadram nicaieri - si asta provine
din evolutia naturala a sound-ului. Ceea ce facem se
deosebeste mult de ce fac alte trupe, care nu abordeaza
alte stiluri decat pentru a fi stimulati intr-un fel
diferit. Oameni care nu asculta de obicei clasic, ne
asculta pe noi. E o ocazie sa le aratam si noi ceva
nou."
"Cred ca oamenii ne simt sinceritatea si integritatea
din muzica", adauga Lisa. "Noi suntem ceea
ce cream. E viata noastra. E felul in care gandim, in
care simtim, in care comunicam. De fapt, gasesc lucrul
asta foarte terapeutic si e ceva de care am nevoie pentru
a putea functiona ca o fiinta umana. Vreau ca oamenii
de acolo sa stie ca toata aceasta aventura muzicala
a reprezentat o munca din dragoste, si ca ne-am bucurat
impartasind-o cu altii. Am refuzat multa vreme sa acord
interviuri pentru ca presa si-a batut joc de sinceritatea
noastra. Am depus atata efort si suflet in fiecare piesa,
iar ei m-au acuzat ca sunt pretentioasa. Atunci ce e
muzica, daca nu o modalitatea de a transcende lumea
de zi cu zi. Prin muzica ne prefacem ca suntem altii,
in alta parte si in alte vremuri. N-ar trebui ca show-biz-ul
sa ofere un anumit grad de libertate?"
Multumita lui Brendan si Lisei, putem sa facem aceste
calatorii metafizice in timp. Puneti doar sa cante "Tell
me about the Forest" si va veti plimba prin incantatoarele
tinuturi impadurite din Irlanda centrala. Puneti sa
cante "The Song of the Sybil" si veti vizita
castele si locuri din Franta secolului 16. Puneti "Radhare"
si veti vedea cum luna se inalta peste Imperiul Otoman.
Treceti la "The End of the Words" si veti
ingenunchea in altarul unei catedrale gotice din secolul
13. In final, puneti "Anywhere out of the world"
si veti calatori oriunde in lumea larga. De peste 10
ani, Lisa si Brendan (impreuna cu colaboratorii lor)
au creat o muzica caracteristica doar lor, si se pare
ca a meritat. Brendam spune ca DCD va exista atata vreme
cat el si Lisa vor avea chef sa faca acest lucru.
"Dead Can Dance exista pentru ca mai avem multi
demoni de exorcizat. Cativa dintre ei si-au gasit locul
si in muzica noastra. Tocmai am terminat coloana sonora
la un film documentar italian, Baraka, si fie de credeti
fie de nu, am inceput sa scriu material pentru noul
disc. Cred ca e adevarat, niciodata nu sunt suficient
de multe masti de sculptat." traducere Cristi Muresan
|