Index artisti straini
New Age
World/Traditional
Soundtrack
Electronic
Underground
Istorie/Genuri
Linkuri
Guestbook
Contact
[articole noi]
 21.09 new age(1)
Miscarea new age = muzica new age?
[tech info]
Cum sa concepi coperta unui CD?
CD-urile nu doar pentru muzica (DVD)
A doua fata a muzicii
Pirateria in Romania
Cum sa-ti promovezi muzica la radio
Demo-ul: cum sa iti lansezi muzica pe piata
[formular]
Pentru a ajuta la imbunatatirea site-lui, completati formularul urmator si puteti castiga in fiecare luna cate un cd. Apasati aici.



Cauta: Concurs!!! 5.03.2004
  Interviu Dead Can Dance 1996 ..//home

Taxi-ul face stanga de-a lungul unui stradute din vechea fortareata a Viegrad-ului, pe deasupra raului Valtava ce trece prin Praga. "La dreapta dumneavoastra se afla cele mai vechi cladiri din Praga - Sf. Martin, construita in sec. 11", spune taximetristul, aratand catre capela din piatra. "E minunata, uita-te la arcade", spune Lisa Gerrard, uitandu-se la Biserica Sf. Petru si Pavel. Taxi-ul opreste. "Acesta e cimitirul, unde se odihnesc multe celebritati", spune taximetristul oprind contorul. "93 de coroane." "Multumim foarte mult" , spune Lisa. "In cimitir puteti gasi mormantul lui Smetana", mai spune taximetristul.

Cu turnurile abrupte, arcade gotice inalte si usi mozaicate in rosu, negru si auriu, Biserica Sf. Petru si Pavel pare sa fie fundalul perfect al unei poze cu Dead Can Dance in Praga. "As vrea sa gasim un pom, sau sa facem niste fotografii langa riu" spune Brendan, luand-o de-a lungul malului Valtavei. "Nu trebuie sa fie neaparat ceva gotic." Un grup de copii cehi ce fac un tur al orasului cu scoala, trec pe langa Brendan si Lisa, oprindu-se si incepand sa-si sopteasca unul altuia. Un tren ce traverseaza raul, trece prin zona. "Asculta," spune Perry, imitand miscarea trenului cu mainile. "Totul isi are propriul ritm - chiar si masina."

Cand Dead Can Dance si-au inceput inregistrarile la ultimul lor album, Spiritchaser, si-au pus anumite intrebari: Poate ritmul spune o poveste? De unde vine ea? Unde te va duce? Calatoria lor muzicala, pornind de la tufisurile australiene si imprejurimile rustice ale Irlandei ajunge pana la la lumea poliritmurilor sud-americane si africane. Pornind de la ritmuri, Lisa si Brendan si-au largit viziunea, care a inceput sa evolueze pe discurile mai recente, si sa compuna impreuna in biserica din Cavan (Irlanda), casa taraneasca a lui Brendan. Dupa ce au pus la punct un grup de 9 piese ce include 4 percutionisti cu norma intreaga, Perry si Gerrard au pornit-o la drum. Perry, in mijlocul unui turneu european, se bucura de un meci televizat de fotbal dintre Scotia si Olanda. Trupa a avut o zi libera in Praga, unde vor canta in seara urmatoare. Pe la jumatatea meciului, scorul e tot 0-0, iar Perry e din ce in ce mai nervos. Nu le place sa vorbeasca despre muzica (din cauza incercarii de a "face sa se manifeste inefabilul"), insa din cauza asta sunt priviti ca niste icoane. "Suntem niste creatii ale literaturii, ce-si explica lungul curs al vietii" spune Perry. "Din cauza asta ai nevoie de un vehicul, de o metafora sau o alegorie." Asa ca ajunge la o poveste, la un ritm. "E vorba de un gurp de oameni ce traiesc in munti, aproape de teritoriile bascilor (din Spania), care au un soi de muzica ce e bazata pe tropaitul si galopul calului. Prin urmare, ritmul e bazat pe mai multe moduri - de la trap la galop - si interpretat pe trei cufere." O demonstreaza, batandu-si genunchii lent intr-un ritm static. "Porneste de la trap, apoi urmeaza o ruptura in cadrul ritmului" spune Perry, zorind ritmul si variind tempo-ul. "Cand e bucurie, cand e intensitate." Bate intr-un ritm de gen cod Morse. "Apoi sirena - Urgenta! Apoi zborul calului." Se opreste si o ia de la capat cu ritmul initial. "E ceva ce se auto-gestioneaza, ceva ce e parte a experientei. E primordial!" Perry se uita la ceas. "E 7:30; ar trebui sa ne intalnim cu Lisa sa luam cina."

Cand Perry si Gerrard au format Dead Can Dance in Melbourne, in 1979, au pornit intr-o calatorie ce unea experienta cu muzica. Pana atunci, fiecare isi urmase propriul drum, separat. Perry se nascuse in zona de est a Londrei in 1959, dintr-o familie de anglo-irlandezi. "Aveam o matusa ce lucra intr-un cazino din Londra si care isi cheltuia mai toti banii pe discuri. Asa ca am crescut cu pasiunea pentru muzica psihedelica. Este o muzica a constientului." De la acid-punk al celor de la Electric Prunes la psihedelicul lui Timp Buckley, Perry s-a lasat prins in mrejele muzicii ce ametea mintea. "Exista mistere ce salasluiesc in noi, pe care nici copilaria nu le poate gasi. E mai mult ceva de genul, esti un copil, apartii lumii asteia si trebuie sa te integrezi ei. De asta anumite droguri iti deschid acele porti ale perceptiei ce te duc in adancul subconstientului tau."

Si de mai demult, Peryy a prins pasiunea fotbalului. "Ca si copil, am sprijinit intotdeauna Arsenal Londra, pentru ca familia mea nu dadea niciodata inapoi. Sportul e o alternativa la cei ce se ucid intre ei. Motivul pentru care fanii de fotbal se revolta este din cauza ca exorcizarea prin sport nu e suficienta pentru ei."

Dar despre fanii DCD? "Ce se intampla dupa concert, habar n-am. Sper doar sa putem concerta."

La varsta de 14 ani, Perry se muta cu familia in Noua Zeelanda. Trei ani mai tarziu, primele sale incercari de a forma o trupa, se incheie cu un soi de punk rock, sub numele de Stooges. "Cand l-am descoperit pe Iggy Pop, a fost ceva extraordinar: animismul - celebrarea animalicului. Devenisem cu totii prea heavy. Iggy Pop dorea doar sa pastreze echilibrul cu ceea ce era primar, originar." In 1977, Perry formeaza Scavengers si incepe sa cante prin locarurile din Noua Zeelanda. Doi ani mai tarziu, trupa se muta la Melbourne, in Australia, unde Perry o intalneste pe Lisa.

Gerrard, si ea tot din parinti de origine anglo-irlandeza, se nascuse in Australia, dupa ce parintii sai emigrasera din Anglia. Pentru ea muzica venise ca si un acompaniament a ceea ce o inconjura. "Cand aveam 16 ani, obisnuiam sa cant in acest tunel rutier. Era ca si cand as fi cantat acompaniata de o orchestra." Gerrard e o auto-didacta, iar interesele sale muzicale s-au format mai mult natural decat sub influenta rock-ului, exceptand muzica celor dela Roxy Music (pe care ii asculta in adolescenta) si de la Melbourne's Party. "Imi placea faptul ca erau atat de demostrativi si de plini de pasiune." In 1980 s-a alaturat celor de la Dead Can Dance, o trupa pe care Perry tocmai o formase in Melbourne. Doi ani mai tarziu se vor muta la Londra si vor deveni un cuplu, semnand in anul urmator sub egida 4AD. "Cand am scos primul nostru album, eram naivi si am cautat pe cineva care sa poata jongla cu aparatura din studio" spune Perry. "S-a intamplat sa dam peste un inginer de sunet neintelegator si obstructiv. A fost un adevarat dezastru." Desi un esec din punct de vedere tehnic, discul I-a determinat pe cei doi sa invete cum sa lucreze cu sunetele. Imaginea unei masti din Noua Guinee de pe coperta discului, oferea un inteles vizual a ceea ce era dincolo de numele grupului: masca, odata o parte vie a unui copac ce e acum mort, reinvie prin maiestria celui care ii da forma. Odata cu aparitia celui de-al treilea disc in 1987, Within the Realm of a Dying Sun, Perry si Gerrard vor abandona chitarile, bass-ul si bateria, extinzandu-si instrumentatia, prin samplere, incluzand texturi baroce si clasice.
DCD nu realizeaza clipuri pentru MTV si nici tricouri imprimate, refuzand oferta de a participa la Lollapaluza, in favoarea unui concert de muzica de camera, cu orchestra si toate accesoriile unui asemenea concert. "Majoritatea concertelor noastre nu vor avea o materializare imprimata pe banda" spune Perry. "Toward the Within", din 1994, a aparut pentru ca majoritatea pieselor din concert erau noi."

Dupa ce Gerrard si-a scos albumul solo The Mirror Pool, in urmatorul an, si incepusera sa apara zvonuri cu albumul solo al lui Brendan, duo-ul s-a unit din nou pentru a lucra asupra unor piese bazate pe ritmuri primordiale din Africa si America de Sud.

Am intalnit-o pe Lisa Gerrard intr-un restaurant frantuzesc, undeva la un hotel unde cei doi erau gazduiti in Praga. Perry se aseaza langa Lisa in timp ce pianistul din foaier interpreteaza o versiune boema a "Love Me Tender" (E. Presley)

A.P. - Nu va temeti ca muzica autohtona va fi distrusa in numele unei "comunitati mondiale"?

L.G. - Nu ma tem, pentru ca nu cred ca e posibil.. cred ca poti interfera cu moralitatea omului, insa nu-l poti priva de dimensiunea spirituala. Exact asta se intampla pe Internet. E un mod de comunicare extraordinar, pentru ca oamenii trec dincolo de media - toate timpeniile - si comunica intr-un mod pur medieval, ce se aseamana cu cel de a scrie scrisori. In loc sa avem acea lume abstracta a transmisiilor comerciale ale mediei, sau a revistelor ce ne povestesc despre ce se intampla - nici nu stim ce se intampla - avem vreo cinci sau sase oameni in viata noastra ce ne sunt apropiati, din tot amalgamul asta mondial. Si judecam totul in functie de acesti oameni apropiati noua.

A. P. - Credeti ca comercialismul vestic va penetra fiecare colt al lumii?

L. G. - Nu, nu cred. Cred ca ideea e deplasata. Masina nu e intr-atat de puternica precum ne-ar place noua sa fie, iar singurul motiv este ca noi o contemplam. Tot ce trebuie sa facem este sa o ignoram si asta o va determina sa plece.

AP - Gasiti comercialism chiar si in felul in care sunt facute interviurile cu DCD?

LG - Ma plictiseste vorbitul despre ceea ce facem pentru ca Brendan si cu mine "am intors pe dos ceapa" pentru a lucra. Si faptul de a descrie ce am facut, in momentul in care am ajuns la o desavarsire launtrica, mi se pare plictisitor. Sunt si alte chestiuni importante in afara de munca. Modalitatea noastra de a ne interpreta muzica pe scena este un subiect favorit spre exemplu.

BP - Nu tocmai ai descris-o ca pe o ceapa?

LG - O, mai taci din gura. Stiam ca vei spune asta. (rade)

BP - A descris muzica noastra ca pe o ceapa.
AP - Va inspira si alte muzici?

LG - Nu. O multime de oameni cred ca inspiratia provine din muzica. Il cunosc pe Brendan de cand avea 19 ani si care lucra cu ritmuri extrem de complexe, pe care nu avea de unde sa le auda pana atunci. Nici eu nu stiu de unde provine vocea mea, sau de unde provine muzicalitatea lui Brendan. Cand ascult materialele pe care Brendan le facuse si care nu au fost scoase pe disc, nu e ceva diferit de ceea ce facem noi acum.

BP - Pasajul de bass de pe "The Song of the Dispossessed" a venit dupa 14 ani si si-a gasit locul pe noul album.

LG - Exista materiale ce sunt similare celor pe care le faceam la inceputuri.

BP - E un soi de album de "bine-ai venit acasa". (rade)

LG - O multime din albumele mai vechi au fost oarecum exploratorii, de intelegerea a unor altor lucrari, pe cand cel de fata ne apartine in intregime.

AP - A existat vreo presiune, una auto-impusa sau alta, dupa ce ultimul disc a fost un asa un succes?

LG - Categoric, nu.

BP - Daca ne-am fi permis sa ne gandim la cum va ne percepe publicul- nici macar nu stim cine este el - daca va exista vreo audienta, trebuie sa vrem sa facem aceasta calatorie prin intermediul acestui proces.

AP - Brendan, de ce ti-ai ras barba?

LG - Individul cu care stateam, e polonez, e intr-adevar o figura - o barba imensa, papion si cizme, blugi si o camasa caroiata. Sta in spate - e unchiul sotului meu, iar oamenii au inceput dupa spectacol sa vina la el si sa-I spuna: "Buna, Brendan" cerandu-I autografe. A fost foarte amuzant.

AP - Cum ati iesit in oras incognito?

LG - Nici nu trebuie sa iesim incognito.

BP - Nu ma imaginez impuscat pe la spate de un fan.

AP - Fanii din Statele Unite sunt diferiti de cei din Europa?

BP - Sunt calzi si zgomotosi.

LG - Plang mai mult. M-am si ingijorat la inceput: "De ce plang?" Cand am facut discul meu solo si am inceput sa impart autografe, am gasit oameni care nu mi-au cumparat albumul din respect pentru Brendan. Erau atat de ingrijorati in privinta relatiei mele cu Brendan, "Ce se va intampla? E sanatos?".

BP - Nu urmarim acel proces de iconizare - "Ne aflam aici, pe acest piedestal, ca si celebritati" - pentru ca avem deja un prim copil - muzica. Asta este ceea ce vor oamenii sa auda, si asta creaza probleme pentru ca vrei sa demolezi increderea ta intru-un model la care nu ajungi decat prin venerare, insa iti creezi invariabil un vacuum plin de mister in aceasta trezire la realitate. Ca rezultat, oamenii te inventeaza.

LG - Nu mi-ar place sa cred ca oamenii gandesc ca noi suntem misteriosi sau ciudati pentru ca munca noastra este in felul asta. As prefera ca ei sa realizeze ca noi suntem oameni normali ce-si pastreaza sanatatea prin virtutea rezultatului creatiei si ii incurajeaza pe altii sa aiba un rezultat al creatiei pentru a-si pastra propria sanatate.

AP - Ce va spun fanii cand va intalnesc?

LG - Oamenii sunt plini de iluzii false. E intr-adevar impresionant sa vezi cat sunt de obisnuiti, iar asta mi se pare extraordinar. Fiecare fiinta umana e capabila sa faca asta.

BP - Eu atrag toti ciudatii. Nu stiu ce au cu mine. Cred ca era din cauza barbii - am ras-o si inca mai vin la mine.

AP - Puteti intrevedea un anumit gen de public?

BP - Fete cu sanii mari. E intr-adevar greu sa canti toate acele poliritmuri cu cineva de genul asta in public… Indata poti uita de cateva ritmuri! (rade)

LG - Omul asta e un cosmar. Nici macar nu se uita la public. Ne spune noua ce sa facem, urland la noi. Acum e relaxat pentru ca are burta plina de bere, insa nu e asa si pe scena - ii ies fulgere din cap. La primele trei-patru spectacole pe care le-am dat, am inceput sa plang ca vreau inapoi acasa. Apoi totul s-a calmat si am luat-o de la capat, iar dupa vreo doua saptamani de concerte ai inceput sa creezi un echilibru.

Ospatarul aduce nota de plata. Gerrard se scuza de la masa spunand "Ne vedem maine, si nu beti prea mult." Cateva minute mai tarziu, Perry intra intr-un taxi din fata hotelului. "Stii vreu irish pub prin Praga?" il intreaba Perry pe sofer. "Da" raspunde omul. "E perfect" spune Perry.

Urmatoarea zi, Brendan se grabeste prin holul hotelului catre lift. E pe intarziate la probele de sunet, cand il opresc doi indivizi la vreo 20 de ani. Unul are parul negru lung si o barba asemenea si poarta un tricou cu Motorhead. Celalalt are parul lung si brunet si poarta un tricou cu Dead Can Dance. "Scuzati-ma D-le Perry. Am venit din Grecia pentru a va vedea in concert. Putem avea autograful dumneavoastra, va rugam? spune omul cu Motorhead pe tricou. Ii da lui Perry o coperta din primul disc cu DCD. Perry o semneaza si i-o da omului. Acesta ii da lui Perry mai multe coperti de discuri sa le semneze, niste copii xerox ale aceluiasi album. Perry le semneaza pe toate - vreo zece - si i le da. "Si o poza va rugam. Cu prietenul meu" spune omul. "Imi pare rau, dar intarzii. Trebuie sa plec" spune Perry, care le face cu mana si intra in lift. "Va multumim foarte mult. Incantati de cunostinta." spune cel cu Motorhead pe tricou.

Perry si Gerrard isi fac fotografiile pe malul Valtavei. Vorbesc despre Australia.

LG - E intr-adevar o nebunie acolo. E o multime de viata salbatica acolo unde traiesc: canguri, canguri mici, iguane, koala, papagali si serpi.

BP - Serpi mortali.

LG - Trebuie sa fie foarte cald pentru ei sa fie vizibili.

BP - Fac plaja.

LG - Ii vad ori de cate ori e zaduf afara.

BP - Sunt niste animale a dracului de periculoase pe acolo.

LG - Ce e amuzant e ca odata mergeam prin imprejurimi, iar Brendan a simtit ceva tarandu-se pe el, dupa care a inceput sa se zbata nebuneste incercand sa-si dea jos tricoul de pe el, inauntru in masina.

BP - Mda.

LG - Iti amintesti de paianjenul acela?

BP - A bagat sperietii in mine.

LG - Nu ma puteam opri din ras. Odata eram in masina si am parcat exact langa un copac, dar era plin de tarantule pe langa el. Nu sunt veninosi - te musca, dar e doar o intepatura - insa aveam copiii in spate, ii duceam la scoala, care au inceput sa zbiere. O tarantula se urca pe centura de siguranta si-I simtisem piciorusele pe gatul meu.

AP - Sunt mari.

LG - Sunt enorme.

AP - Te musca si doare.

LG - Te doare, dar nu te omoara. Este o specie numita funnelweb care sare pe tine de la un metru si te poate omori in 20 de minute. Iti pulverizeaza, realmente, muschii. Cand am vrut sa cumpar proprietatea asta si vazand o creatura ca asta, am zis "Nu cumpar locul asta" asa ca am prins-o si am dus-o la laborator si ei mi-au spus ca e vorba de o specie diferita - te musca si produce ulceratie, dar nu te ucide. Singurul lucru ce nu-mi place este sa am serpi in casa. Vecinul nostru de alaturi - defapt sta la vreo doi kilometri de noi - are 27 de masini paraginite pe proprietatea lui. Le pastreaza pentru ca atunci cand va avea 30, vor veni cei de la fier vechi sa I le cumpere. Acolo sunt gramezi de serpi si ma tem ca atunci cand cei de la fier vechi vor veni, toti serpii aia vor veni incoace.

Lisa umbla prin poseta si scoate o cutiuta cu pudra pentru a-I da pe nas lui Brendan.

LG - Nu m-ar fi lasat sa fac treaba asta acum cinci ani.

BP - N-as lasa-o niciodata sa faca lucrul asta.

LG - M-am mutat acolo pentru ca intotdeauna m-am simtit atrasa de trilul pasarilor de prin tufisurile australiene - e extrem de puternic. E greu de explicat, e o atmosfera. Anumiti oameni nu-l pot suporta - ii innebuneste - si o multime sufera de depresie, din cauza copacilor. E atat de intunecat. In Irlanda e atat de liniste, insa in Australia se aud tot timpul impuscaturi pe deasupra casei.

AP - Brendan, tu auzi impuscaturi acolo unde traiesti?

BP - Nu, nu prea. Avem in schimb turisti in fiecare vara.

LG - Se plimba intrebandu-se ca e vorba totusi de o biserica, desi e o mizerie acolo si e plin de cani de bere peste tot.

BP - Cateodata stau pe acolo, alteori intru un casa.

Dead Can Dance tocmai au terminat un concert la Palatul Culturii din Praga. S-au vandut toate locurile si peste capacitate, 3500 de locuri. Lisa Gerrard, imbracata intr-o rochie alba lunga. Chiar daca au fost probleme cu sunetul, raspunsul salii a fost covarsitor - de la aplauze furtunoase la o tacere contemplativa. Cu atat mai interesant cu cat au existat momente in care trupa se axa pe poliritmuri, in care fiecare muzician canta la un instrument de percutie, niciodata suprapunandu-se peste ritmul celorlalti.

Brendan Perry, imbracat obisnuit, intr-o camasa cu nasturi de sus pana jos, blugi si cizme maro, are un moment de repaos impreuna cu trupa, undeva in spatele scenei, vorbind cu fanii si semnand autografe. "D-le Perry, va rugam, o semnatura din partea Dead Can Dance" spune individul cu tricou Motorhead, acelasi cu cel din holul hotelului din ziua precedenta. Perry ia un stilou, semneaza un poster cu Dead Can Dance si il da omului. Omul ii mai da niste coperti de CD-uri si mai multe postere sa le semneze. "Va rog si o fotografie." Perry se uita la el. "Am semnat un pachet intreg de lucruri pentru tine astazi. Ti-am semnat un poster. Ce vrei sa faci? Sa le vinzi?" il intreaba Perry. "O poza, va rog" spune individul tinand de aparat. "Las-o balta! Nu, e destul. Cum ai ajuns aici in culise?" il intreaba Perry. "Doar o singura poza. Haide, hai!" spune individul. "Nu, las-o balta. E destul" spune Perry. "Multumesc, multumesc" spune omul, plecand cu o multime de suveniruri de la Dead Can Dance.

Luminile se sting. "De ce se sting luminile? Au uitat sa plateasca factura?" intreaba Perry. Un barbat de varsta mijlocie, responsabil cu mentinerea ordinii pe scena se indreapta spre Peter, gesticuland ca va rezolva problema. Dupa ce lumina revine, omul sta langa Perry la aceeasi masa. Arata catre o bidon gol de bere Guiness Stout si explica in ceha ca nu vazuse niciodata un asemenea bidon (pivo). "A, vrei si tu o bere? E din cele mai bune, e irlandeza" spune Perry, aratand inspre bidon. Cineva ii aduce lui Perry o alta cutie. O deschide. "Asculta gazul cum iese din ea" spune Perry in timp ce-I toarna omului in pahar. "Nu, nu inca! Asteapta ca gazul sa se ridice la suprafata si apoi bea-o." Omul nu-l intelege pe Perry, insa asteapta ca berea sa se limpezeasca si apoi o bea. "Aroma interesanta" spune omul in ceha. Apoi isi duce degetele la buze dupa care si le deschide: "Dorbry!" ("Buna!") "Bere irlandeza" spune Perry, care se ridica sa se uite dupa un instrumentist din trupa. Il roaga sa gaseasca un congelator ca sa-l aiba pe drum. Vine apoi la masa cu o noua cutie de Guiness in mana. "Asta e pentru tine sa o duci acasa la nevasta" spune Perry, strangandu-I mana. "Multumesc!" spune omul zambind. "Noapte buna!"

Dupa ce au terminat sesiunea foto, Perry si Gerrard se duc sus in cetatea Vasegrad, admirand panorama orasului (Praga) si raul ce curge prin el. "Ironia situatiei este ca am ales sa nu folosim o limba anume in muzica noastra si totusi suntem obligati sa o explicam prin cuvinte vorbite" spune Gerrard. "Muzica este un punct de referinta pentru noi: o traim, o respiram si o mancam; e realmente un adevarat limbaj pentru noi" spune Perry. "E dificil pentru ca incercam sa scoatem la iveala inefabilul."

Asa suna dilema unui artist in cautarea sunetului si sensibilitatii. Regizorul german Werner Herzog ar putea intelege acest lucru. In filmul sau din 1972, Aguirre, Mania Zeilor, o expeditie e trimisa de regele Spaniei si calatoreste pe Amazon in cautarea orasului El Dorado. Asediat de boli, de sagetile triburilor de amazonieni si de fortele crude ale naturii, echipajul piere, lasand in viata doar pe nebunu-i dictator, blestemand pamantul si visul transcendentei.

Stand jos, sprijinita de zidul fortaretei de pe malul raului, Perry se uita in jos inspre cursul raului. "Zbori in contra curentului in fata naturii si cauti o barca pentru ca ai nevoie de un vehicul, dupa care intrebi: Unde e portul?" "Cred ca e undeva jos acolo." Asa ca ai nevoie de o barca a naibii de buna ca sa sa-I poti lua in calatorie si pe cei ce cred in aceleasi lucruri ca si tine. Am luat 8 oameni cu mine si n-o sa stim ce se intampla pana nu ajungem la sfarsit. Asta e calatoria muzicala."

traducere Cristi Muresan
.:home .:artisti romani .:interviuri .:discografii .:cdreview
© Copyright www.electrosound.ro 2002